Competența de soluționare a cererilor privind obligațiile de întreținere

Prin intermediul acestui articol scris de avocații români ai cabinetului Marin& Pasalados din Barcelona, dorim să vă prezentăm câteva informații cu privire la obligațiile de întreținere având la baza un element de extraneitate, în conformitate cu Regulamentul 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere.
Pentru a începe, o să definim ce este o obligaţie de întreţinere. Aceasta este o îndatorire pe care legea o impune între anumite persoane, având ca scop asigurarea mijloacelor necesare traiului, ce poate avea sau nu caracter de reciprocitate, rezultată ca efect al relaţiilor de familie, rudenie sau al unor raporturi de drept similare celor de familie.
În cele ce urmează, o să ne referim la cererile în materie de obligaţii de întreţinere transfrontaliere, care decurg din relaţiile de familie, de rudenie, de căsătorie sau de alianţă.
Principalul scop al propunerii acestui Regulament a fost de a obține cu uşurinţă, într-un stat membru, o decizie care va fi automat executorie în orice alt stat membru, precum şi punerea în aplicare, procese care vor fi simplificate şi accelerate. Acesta stabilește norme comune la nivelul întregii Uniunii Europene, pentru a asigura recuperarea creanţelor de întreţinere, chiar şi atunci când debitorul sau creditorul se află într-o altă țară a UE. Aceste creanţe decurg din obligaţia de a ajuta membrii de familie. De exemplu, acestea pot lua forma unei pensii alimentare plătite unui copil sau unui fost soţ în urma divorţului.
Potrivit art. 2 alin.1 pct.10 din Regulament, creditorul este definit ca fiind orice persoană căreia i se datorează sau se pretinde că i se datorează întreținere (este vorba de o persoană fizică). Creditor poate fi persoana care pretinde întreținere pentru prima dată sau care urmează să beneficieze de întreținere în temeiul unei hotărâri anterioare. În mod corelativ, „debitor” înseamnă orice persoană care datorează sau se pretinde că datorează întreținere, conform art.2 alin.1 pct.11.

Ca să vă explicăm mai clar despre ce este vorba, o să vă oferim un exemplu. Așadar, într-un dosar având ca obiect pensie de întreținere, creditorul minor al obligației de întreținere este cetățean român, cu reședința obișnuită în România, iar pârâtul este cetățean român cu reședința obișnuită în Spania. În acest litigiu, dacă reclamantul introduce acțiunea în fața instanței române pentru obligarea pârâtului, tatăl său, la plata pensiei de întreținere, instanța va determina competența sa internațională aplicând dispozițiile Regulamentului nr. 4/2009.
Înainte de a aplica normele de competență stabilite de Regulament, instanța trebuie să verifice mai întâi dacă există un element de extraneitate în dosar. Este important să reținem că, Regulamentul nr. 4/2009 nu se aplică într-un litigiu pur intern. Un astfel de litigiu ar fi, de exemplu, cel în care reclamantul creditor, cetățean român, are reședința în România și cheamă în judecată pentru majorarea pensiei de întreținere pe debitorul cetățean român, care are și el domiciliul în România.

Cererea privind o obligație de întreținere care decurge dintr-o relație de familie

Trebuie precizat că, Regulamentul nr. 4/2009 stabilește competența internațională a instanțelor statelor membre, adică determină care instanțe dintre cele ale statelor membre sunt competente să soluționeze cererea privind o obligație de întreținere care decurge dintr-o relație de familie. Intră în această categorie, de exemplu, întreținerea datorată de părinți copiilor, în temeiul relației de filiație, de bunici nepoților, în temeiul rudeniei în linie directă, întreținerea pe care soții și-o datorează reciproc în cursul căsătoriei, ulterior pronunțării separării de corp, sau de foștii soți, ulterior desfacerii căsătoriei prin pronunțarea divorțului, întreținerea datorată în virtutea unei alianțe, de exemplu, a unei uniuni ori a unor parteneriate înregistrate încheiate între persoane de același sex, ca instituție asimilată ori asemănătoare căsătoriei.
Articolul 3 din Regulament, care figurează în capitolul II, intitulat “Competenţă”, stabilește o competență alternativă a instanțelor statelor membre cu privire la soluționarea cererilor având ca obiect obligații de întreținere.

Așadar, facem următoarele mențiuni: are competență de a hotărî în materie de obligaţii de întreţinere în statele membre:
instanţa judecătorească de la locul reşedinţei obişnuite a pârâtului sau
b) instanţa judecătorească de la locul reşedinţei obişnuite a creditorului sau
c) instanţa judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acţiune privind starea persoanei, în cazul în care cererea cu privire la o obligaţie de întreţinere este accesorie respectivei acţiuni, cu excepţia cazurilor în care respectiva competenţă se întemeiază exclusiv pe cetăţenia uneia dintre părţi sau
d) instanţa judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acţiune privind răspunderea părintească, atunci când cererea cu privire la o obligaţie de întreţinere este accesorie respectivei acţiuni, cu excepţia cazurilor în care respectiva competenţă se întemeiază numai pe cetăţenia uneia dintre părţi.
Spre deosebire de reglementarea anterioară a competenței în această materie, prevăzută de Regulamentul 44/2001, criteriul de competență nu mai este domiciliul, ci reședința obișnuită a părții.
În temeiul dispoziţiilor art. 4 alin.1, părţile pot, de comun acord, conveni ca una dintre următoarele instanţe ale unui stat membru să aibă în competenţă soluţionarea litigiilor născute sau care se pot naşte între ele în materie de obligaţii de întreţinere, şi anume:
a) instanţă sau instanţele dintr-un stat membru în care una dintre părţi îşi are reşedinţa obişnuită
b) instanţă sau instanţele dintr-un stat membru a cărui cetăţenie o deţine una dintre părţi
c) în cazul obligaţiilor referitoare la întreţinerea între soţi sau foşti soţi, părţile pot alege instanţa care are competenţa să soluţioneze litigiile acestora în materie matrimonială ori o instanţă sau instanţele din statul ultimei reşedinţe comune a lor pe parcursul a cel puțin un an.

Posibilitatea părţilor de a alege competenţa nu se aplică litigiilor ce au ca obiect obligaţia de întreţinere privind un copil mai mic de 18 ani.
Instanţa unde pârâtul se prezintă poate fi competentă, mai puţin în situaţia în care competenţa este stabilită de alte dispoziţii exprese ale Regulamentului şi cât timp înfăţişarea nu are drept scop contestarea competenţei. De exemplu, reclamantul, cetățean român, cu reședința obișnuită în Bulgaria, creditor al obligației de întreținere, introduce acțiunea pentru obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere în fața instanțelor romane, deși reședința obișnuită a pârâtului și el cetățean român, este în Ungaria. Dacă pârâtul se înfățișează și nu contestă competența instanței, aceasta se va declara competentă în temeiul art. 5 din Regulament.
Competența subsidiară este stabilită în art. 6, potrivit căruia, în cazul în care nicio instanță dintr-un stat membru nu este competentă în conformitate cu art. 3, 4 și 5 din Regulament și nicio instanță parte la Convenția de la Lugano care nu este stat membru nu este competentă, sunt competente instanțele statului membru al cetățeniei comune a părților. Prin criteriul de competenţă subsidiară întemeiat pe cetăţenia comună a părţilor, se doreşte ca Regulamentul să aibă o aplicabilitate universală, iar cetăţenii UE, indiferent de locul unde s-ar afla (inclusiv într-un stat terţ) să aibă acces la justiţie în statul membru al cetăţeniei comune.

În cazul în care nicio instanţă dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 3, 4, 5 și 6 din Regulament, instanţele dintr-un stat membru pot fi învestite cu cauza respectivă în cazuri excepţionale, în situaţia în care procedura nu se poate iniţia sau desfăşura în mod rezonabil sau este imposibil să se desfăşoare într-un stat terţ cu care litigiul are o legătură strânsă.
Potrivit art.9 din Regulament, instanţa se va considera sesizată:
a) la data la care actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a fost depus la instanţă, cu condiţia ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului, sau
b) în cazul în care actul trebuie notificat sau comunicat înainte de a fi depus la instanţă, la data primirii acestuia de către autoritatea responsabilă pentru notificare sau comunicare, cu condiţia ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie depus la instanţă .

Ca regulă generală, potrivit art.8 alin.1, atunci când o hotărâre este pronunțată într-un stat membru sau într-un stat contractant la Convenția de la Haga din 2007, în care creditorul își are reședința obișnuită, acțiunea de modificare a hotărârii sau de pronunțare a unei noi hotărâri nu poate fi introdusă în instanță de către debitor în nici un alt stat membru, atâta timp cât creditorul își păstrează reședința obișnuită în statul în care a fost pronunțată hotărârea. Premiza aplicării acestui articol este, așadar, existența unei hotărâri anterioare. Aceasta este o normă de protecție pentru creditor, cât timp își păstrează reședința în statul în care s-a pronunțat deja o hotărâre privind pensia de întreținere. În această situație, debitorul nu poate solicita reducerea sau sistarea pensiei de întreţinere în alt stat decât cel în care s-a pronunțat deja o hotărâre.
De la acest principiu există mai multe excepții prevăzute de art. 8 alin. 2. În primul rând, regula nu se aplică atunci când părțile au convenit în temeiul art. 4 cu privire la competența instanțelor judecătorești din celălalt stat membru. În al doilea rând, se exceptează situația în care creditorul recunoaște competența instanțelor judecătorești din celălalt stat membru, astfel cum prevede art. 5. Constituie, de asemenea, o excepție de la regula prevăzută de art. 8 alin. 1, ipoteza în care autoritatea competentă din statul contractant de origine la Convenția de la Haga din 2007 nu poate sau refuză să își exercite competența pentru a modifica respectiva hotărâre sau pentru a pronunța o nouă hotărâre. În ultimul rând, se exceptează situația în care o hotărâre pronunțată în statul de origine contractant la Convenția de la Haga din 2007 nu poate fi recunoscută sau executarea nu poate fi încuviințată în statul membru în care se intenționează introducerea unei acțiuni în instanță pentru obținerea unei noi hotărâri sau a unei modificări a hotărârii în cauză.

Așadar, Regulamentul nr. 4/2009 are ca obiectiv eliminarea procedurii de exequatur pentru creanțele de întreținere, pentru a face mai eficiente mijloacele de care dispun creditorii pentru apărarea drepturilor lor. Prin adoptarea acestui regulament s-a urmărit ca un creditor al unei obligații de întreținere să poată obține cu ușurință într-un stat membru o hotărâre care să fie în mod automat executorie în alt stat membru, fără vreo altă formalitate.
Dacă doriți să aflați mai multe informații sau dacă aveți nevoie de avocat, respectiv de îndrumare juridică, nu ezitați să ne contactați. Echipa biroului de avocați români din Barcelona este specializată în drept penal, dreptul familiei și dreptul muncii și depune toate demersurile necesare pentru a obține un rezultat care să vă satisfacă.
Pentru a ne contacta, vă invităm să ne sunați la numărul 932 006 766 sau să ne scrieți un e-mail la adresa secretaria@marinpasalodos.com
Contați pe profesionalismul și experiența echipei cabinetului de avocați din Spania, aflată la dispoziția dumneavoastră!

Competența de soluționare a cererilor privind obligațiile de întreținere

Cererea privind o obligație de întreținere care decurge dintr-o relație de familie

Share This Story, Choose Your Platform!

Related Posts

Cum se poate modifica o convenție de divorț cu copii minori semnată la notar în cazul relocării unuia dintre părinți împreună cu minorul într-un alt stat european?

Agresiunea Fizică – cum se poate reclama, tipuri de gravitate și violența domestică

Divorțul pe cale amiabilă: principalele beneficii pentru minorii implicați

Desfacerea căsătoriei pe cale notarială, în Spania. În ce constă procedura?

CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE ÎN SPANIA. TOT CE TREBUIE SĂ CUNOAȘTEȚI!

Leave A Comment Anulează răspunsul